Utopii ale cercetării științifice: I. evaluarea, intre antropologie, scientometrie și big data

In urmă cu mai mulți ani, pe când lucram la Los Alamos National Laboratory am avut parte de o intâlnire din genul celor care apar in legendele urbane sub titulatura “specialiștii americani au arătat că …” – cu alte cuvinte discuții despre care nu ai crede că au avut loc dacă nu le-ai fi trăit in mod direct.

Mary Meyer lucra in grupul de statistică la Los Alamos dar era de meserie … antropolog. La intrebarea mea uimită “ce caută un antropolog intr-un laborator federal ocupat indeobște cu “științele grele”, cu tehnologia nucleară intre altele” Mary mi-a dat exemplul producerii unui avion supersonic. Tehnologiile implicate in producerea avionului (avionică, știința materialelor, inginerie electrică, optică) erau atât de multe și implicau oameni de știință cu culturi atât de diferite incât comunicarea intre ei era dificilă, dacă nu imposibilă. Rolul antropologului era să medieze comunicarea dintre aceste subculturi. Nu știu dacă exemplul dat de interlocutoarea mea era unul real sau doar unul pedagogic, dar problema extragerii de informație de la experți este una serioasă din punct de vedere științific. Iar despre pierderea inter-generațională de cunoștințe in rândul atomiștilor de la Los Alamos s-au scris interesante teze de doctorat.

De intâlnirea cu antropoloaga americană mi-am amintit mai târziu, intr-un moment in care erau de actualitate discuțiile despre criteriile științifice care urmau să se aplice in România. Aceste discuții reuneau oameni venind din direcții științifice diverse, iar discuția pe această temă semănau teribil cu cele dintre specialiștii implicați in producerea avionului de la Los Alamos. Astfel chiar dacă discuția avea loc intre peers, oameni cu aproximativ aceeași pregătire științifică (suficient de inaltă) și care se reunoșteau mutual ca atare, invocarea cutumelor specifice ale fiecărei discipline părea să nu ducă nicăieri, fiecare fiind convins de “adevărul” paradigmei pe care o reprezenta și “neauzindu-l” pe celălalt.

*

Pentru a ilustra problema de mai sus permiteți-mi să va prezint câteva din normele sociale specifice informaticii.

Domeniu cu poziționare interesantă, știință și tehnologie in același timp, informatica poate fi descrisă cel mai bine drept o federație de subdomenii, unite vag doar prin “calculator” și afilierea instituțională comună a autorilor. Fiecare subdomeniu iși inventează conferințele sale preferate – informatica este lipsită de o publicație de vârf, cum sunt Nature sau Annals of Mathematics pentru alte discipline științifice, relevantă pentru intreg domeniul și care să reprezinte aspirația supremă in materie de publicare.

In al doilea rând: după cum am amintit deja, spre deosebire de fizică, chimie, etc in informatică modul preferat de a disemina informațiile e prin intermediul conferințelor – acestea având un rol și o dinamică diferită de cele din științele naturii: multe din conferințele din informatică sunt esențialmente “concursuri de lucrări”, cu cerințe stringente in privința conținutului, formatului (in general se prezintă contribuții in format “extended abstract” – 10-12 pagini, de obicei cu restricții draconice in materie de de paginare), datei de trimitere (se specifică, uneori la minut, data limită de trimitere – de obicei 11:59 PM – și fusul orar după care această oră este interpretată). Recenzarea este condusă de un comitet extins și este comparabilă cu cea de la o revistă, doar că mult mai rapidă. Spre deosebire de alte domenii posibilitățile autorului de a “răspunde” unei judecăți negative sunt limitate – decizia este in general finală. Volumul tipărit este de multe ori disponibil la momentul desfășurării conferinței.

Publicarea in reviste e, de multe ori, o alternativă mult mai lentă – nu e deloc neobișnuit să nu auzi nimic despre lucrarea pe care ai trimis-o timp de mai bine de un an – deși contribuții de calitate, dintre cele care erau mai greu de comprimat intr-o lucrare de conferință apar și in reviste. Revistele publică deseori numere speciale dedicate unei conferințe – insă uneori legătura cu conferința mamă e doar implicită, nu toate lucrarile publicate fiind dintre cele prezentare la conferință. In aceste cazuri există un call for papers public ulterior conferinței, pe tematici similare insă deschis tututor și cu un proces de recenzare obișnuit, grăbit doar de menționarea unor termene explicite pentru decizie/publicare.

In fine, dacă alte domenii au cutume bine definite privind ordinea autorilor (prim autor/autor corespondent in unele domenii, alfabetic in matematică) informatica nu respectă strict niciuna din acestea: in subdomenii precum informatica teoretică (inrudită cu matematica) se respectă ordinea alfabetică. In restul alte subdomenii deși parcă tot cutuma alfabetică e mai răspândită decât cealaltă, ea nu e universală.

*

Cititorul confruntat mai sus cu ciudățeniile unei paradigme de publicare destul de diferită (probabil) de cea proprie intuiește poate faptul că personal consider una din utopiile științei moderne căutarea unei formule matematice simple, transparente și universale, care să reușească să cuantifice “importanța” unei lucrări independent de domeniul căreia ii aparține și care să ne scutească de sarcina de a realiza judecăți de valoare.

Vreau să fiu bine ințeles: nu contest deloc posibilitatea realizării in viitor a unui program de calculator care, inglobând suficiente elemente specifice despre domeniile implicate, abilități de ințelegere automată a textelor și tehnici avansate de inteligență artificială să reușească să realizeze ce ne doream: o clasificare “corectă”. Numai că acea clasificare nu va fi, cred, una transparentă, pe baza unei formule matematice “obiective”.

Argumentul in sprijinul acestei ultimei afirmații este simplu: există probleme, multe dintre ele familiare oamenilor de știință, precum calcularea stării de energie minimă a modelului Ising in latici neplanare, in care complexitatea algoritmică intrinsecă a problemei calculării obiectului căutat elimină din start posibilitatea existenței unei metode matematice de calculare a “optimului” pentru problema respectivă. Aceasta nu inseamnă deloc că nu vom putea calcula in practică stările de energie minimă: va trebui insă să inlocuim “obiectivitatea” unei formule matematice intotdeauna valabilă cu subiectivitatea inerentă alegerii unei metode euristice intre multele disponibile. Alegerea unei astfel de euristici, chiar in cazul in care dă rezultate in practică, nu ne poate garanta in mod sistematic optimalitatea rezultatului. In cazul in care astfel de metode sunt utilizate pentru discriminarea intre mai mulți candidați, alegerea unei euristici sau a alteia i-ar putea avantaja pe unii dintre competitorii evaluați și dezavantaja pe alții, adică exact situația pe care utilizarea de mijloace “obiective”, preferabile judecăților de valoare, ar fi trebuit să o elimine. Fără a avea dovezi științifice in acest sens, cred că situația e conformă cu descrierea de mai sus in cadrul măsurării impactului științific individual. Nu in ultimul rând problema măsurării impactului științific individual mai ridică o chestiune de principiu: de cele mai multe ori metodele cele mai performante nu sunt strict matematice ci mai curând algoritmice. Trebuie să ne intrebăm dacă chiar suntem pregătiți, in numele utilizării unor metodei obiective cât mai “performante” să inlocuim judecățile de valoare printr-o ierarhizare a oamenilor realizată de un program de calculator.

*

Dacă sunt sceptic privind evaluarea individuală a cercetătorilor pe baze analitice, sunt in schimb un partizan inflăcărat al ințelegerii societății umane, a comunităților științifice, pe astfel de baze. Orice discuție serioasă despre “formele ideale și normative de colaborare” nu poate face abstracție de faptul că, impulsionată de datele tot mai ușor accesibile, analiza rețelelor sociale cu metode algoritmice a progresat dramatic in ultimii zece ani. Știm tot mai bine cum să măsurăm “centralitatea” nodurilor intr-o rețea socială. Cunoaștem tot mai multe lucruri depre structura acestor rețele și felul in care această structură influențează procese precum transmiterea informației sau dezvoltarea ei ulterioară. Dispunem de modele strategice pentru formarea acestor rețele bazate pe teoria jocurilor.

Cum articolul de față nu este locul potrivit pentru a recenza imensa literatură in domeniu mă voi mărgini să recomand un articol mai vechi (dar popular) in domeniu și două manuale care tratează acest domeniu din perspective ușor diferite (fizica sistemelor complexe, respectiv economie).

E posibil ca astfel de studii să ducă intr-un viitor ceva mai indepărtat, pe când calculatoarele vor fi mult mai inteligente decât sunt in momentul de față, la metode “obiective” de evaluare a impactului științific individual. Nu suntem incă acolo. Până atunci, o atitudine sănătoasă, consistentă cu statutul nostru de slujitori ai adevărului și rațiunii, este prudența evaluativă și primatul pe care il au modelarea și ințelegerea complexității unei probleme in fața sprijinului militant pentru o soluție particulară sau alta.

Imi dau seama că această reținere poate părea desuetă intr-o epocă in care părem din ce in ce mai obsedați de “impact”, de publicarea in revistele din vârful ierarhiei, de intre cercetători pentru alocarea resurselor. Sunt convins insă că pe termen lung o astfel de atitudine oferă o ințelegere mai adecvată a unui domeniu, cel al cunoașterii, din ce in ce mai afectat de o paradigmă care (in opinia mea) nu ii e proprie: cea a competiției, a “pieței”. Despre această tendință insă, o altă, pentru mine, “utopie” a științei contemporane, voi vorbi poate intr-un eseu viitor.

GIGabriel Istrate (B. Sc. University of Bucharest, Ph. D. University of Rochester) is a theoretical computer scientist affiliated with the West University of Timisoara and the e-Austria Research Institute. His research interests span theoretical computer science, theoretical foundations of complex systems, game theory, combinatorial and algorithmic models in economics and networks

Pro şi contra tribalism academic

Iovan Drehe

Tribalismul este unul din izvoarele subterane care alimentează disputele academice autohtone. Este tribalismul ceva intrinsec rău? Sau, din contră, poate el să fie benefic? Aceasta este o problemă care ar trebui să dea de gândit. Se va încerca o sinteză a argumentelor pentru şi împotriva tribalismului, în speranţa că s-ar putea începe o dezbatere serioasă în jurul acestui fenomen prezent şi în comunitatea ştiinţifică românească.

brueghel mad Ce este tribalismul în general şi în lumea academică în special?

 

Termenul tribalism este însoţit de două definiţii (http://www.merriam-webster.com/dictionary/tribalism): conştiinţă şi loialitate tribală, glorificarea propriului trib faţă de alte grupuri; loialitate puternică pentru propriul grup. Adaptând, loialitate şi glorificare a propriului grup academic. Cum se circumscrie sau cum se formează un asemenea grup? Pe bază de prietenie, pe bază de interese comune, pe bază de apartenenţa la un departament sau la o facultate. Acestea sunt câteva posibile răspunsuri. Astfel, membrii aceluiaşi „trib academic” au scopuri comune şi, în unele cazuri, gândesc la fel, au sisteme de valori comune.

 

Până acum nimic special, doar că loialitatea faţă de propriul grup este văzută ca aparţinând normalităţii, colegialităţii, excelenţei etc., iar apartenenţa la propriile triburi a celorlalţi, care sunt percepuţi cu interese concurente, este văzută în termeni cât se poate de negativi: interese financiare, imoralităţi, relaţii stăpân-sclav ş.a.m.d. Este posibil ca atunci când suntem confruntaţi cu fenomenul să comitem eroarea aplicării dublului standard?

 

Înainte de a trece la argumente ar trebui să precizăm următoarele: 1. a nu se crede că toate aceste argumente sunt valide sau că autorul este pro, contra sau, şi mai interesant, şi pro şi contra; 2. oricine ar trebui să le evalueze validitatea şi veridicitatea în funcţie de propriile standarde de raţionalitate; 3. în cazul în care cineva ar avea de adus argumente noi de o parte sau alta sau dacă consideră că există omisiuni, scăpări, erori în argumentele prezentate, autorul ar fi recunoscător dacă acestea ar fi menţionate în comentarii. Şi acum argumentele:

 

Tribalism şi…

PRO

CONTRA

1 …excelenţă profesională individuală  Un individ poate   practica adevărata cercetare doar din cadrul unui grup care să-i asigure   resursele necesare, interacţiunile necesare, feedback-ul necesar. Dacă   oamenii din acest grup nu au suficiente lucruri în comun astfel încât să   faciliteze şi să eficientizeze comunicarea, nu se poate realiza cercetare de   performanţă. Sau, altfel spus, un argument „evoluţionist”: tribalismul în   sens de apartenenţă la un grup este necesar pentru că, fără validarea în cel   puţin un grup, o persoană nu poate realiza nimic în domeniul cercetării   (culturii sau cunoaşterii în sens mai larg). În cazul în care   un individ activează în interiorul unui singur grup există riscul unei   cosangvinizări intelectuale prin lipsa de dezbateri şi alte practici   argumentative autentice. De exemplu, lipsa acestor practici se face simţită   când apar acele dialoguri ale surzilor, adică între părţi care aparţin unor   triburi diferite. De aceea este de preferat ca un individ să aibă contact şi   cu indivizi din afara grupului (cât timp existenţa grupurilor este un dat)   sau, ideal, inexistenţa grupurilor, pentru că astfel se poate minimiza   tendinţa individului de a-şi alege partenerii de discuţie după criterii   proprii grupului din care face parte.
2 …excelenţă profesională la nivel de comunitate O comunitate   ştiinţifică sănătoasă este formată din triburi concurente. Concurenţa poate   avea diverse scopuri: acces la resurse, reputaţie etc. Nu contează dacă   acestea instrumentalizează calitatea actului de cercetare, atâta timp cât   acesta este ridicat. Cu alte cuvinte, nu contează că X face cercetare în   scopul de fi cunoscut atâta timp cât cercetarea se încadrează în standardele   de excelenţă. În vederea   eficienţei o comunitate ştiinţifică nu trebuie compusă din triburi concurente,   ci din grupuri care să colaboreze strâns. Toate scopurile diferite de scopul   cercetării trebuie să fie înlăturate sau cel mult folosite ca instrumente   pentru a fi îndeplinit scopul cercetării. 

 

 

3 …aspecte economico-financiare şi politice Doar existenţa   unor grupuri poate asigura o împărţire echitabilă a bugetelor în cercetare.   Contextul în care această împărţire are loc este următorul: există o   ciclicitate a grupurilor care ajung să decidă şi astfel fiecare grup nu va fi   subfinanţat pe termen lung (deşi pe termen scurt poate nu are acces la   resurse). Nu se poate face cercetare serioasă dacă grupul concurent îşi alocă   fonduri prioritar, iar noi alocăm fonduri tuturor, în mod egal. Tribalismul la   acest nivel este deosebit de periculos. Rotaţia diverselor grupuri la nivel   de factor decident nu este de dorit pentru că nu se poate garanta o   ciclicitate regulată. De asemenea există riscuri serioase ale imixtiunii   politicului în sfera cercetării. E de preferat un sistem în care împărţirea   echitabilă a resurselor să existe în fiecare moment, indiferent de grupul din   care face parte cel care ia decizii.
4 …procesul educaţional 1. Procesul   educaţional trebuie făcut după ceea ce este considerat relevant. Ceea ce este   considerat relevant este astfel în funcţie de un sistem de valori. Acel   sistem de valori este determinat de grup. Deci grupul va determina într-o   oarecare măsură conţinutul şi metoda actului educaţional.2. Este impropriu   şi neproductiv să predai ceea ce consideri irelevant şi poate chiar produs al   imposturii. Este mult mai eficient să predai ceea ce consideri relevant şi   cunoşti.  Tribalismul   dăunează procesului educativ pentru că valorile şi ierarhiile tribului   influenţează metodele şi conţinutul actului paideic. Astfel, fiecare grup va   impune gânditorii şi temele pe care le consideră relevante, de obicei pe baza   gusturilor grupului din care fac   parte. În acest fel studenţii vor rămâne cu lacune serioase în ceea ce   priveşte cunoştinţele de bază în disciplina predată. Este de preferat   stabilirea unei programe şi metodologii de către toată comunitatea   ştiinţifică şi nu de fiecare grup în parte.
5 …raţionalitate Sentimentul de   apartenenţă la grup (şi tot ceea ce implică el) nu este ceva care poate fi   uşor controlat sau abandonat, iar în lipsa alternativelor care să canalizeze   această înclinaţie, el se va manifesta în viaţa academică şi culturală. 

O problemă: în   măsură în care se pot găsi argumente pentru tribalism, se poate considera pe   baza lui că acesta ar putea fi considerat raţional?

Gândirea tribală   are la bază un mod falacios de raţionare, şi se manifestă prin ignorarea   factorilor raţionali în favoarea unor factori emoţionali cum e mândria faţă   de sine şi propriul grup, respectiv ura şi sentimentul de superioritate faţă   de grupuri percepute ca adverse. Acestea de obicei apar analizate în logica   informală şi sofistică sub sintagmele de group-thinking   fallacy şi guilt by association.
6 …disciplinaritate Tribalismul este   cel care poate preveni imixtiuni din afara disciplinei comise de către   persoane neavizate,  impostori sau   „specialişti-generalişti” Tribalismul dăunează   comunicării şi colaborării multidisciplinare şi interdisciplinare.
7 …necesitatea existenţei tribalismului Orice relaţie de   tip social este inevitabil o relaţie de putere. Relaţiile din comunităţile   ştiinţifice nu fac excepţie. Cineva domină şi cineva este dominat. Fie se   acceptă aceasta stare de fapte, şi atunci acceptarea ierarhiei existente   aduce cu sine acceptarea propriei poziţii în ierarhie, fie nu se acceptă   această ierarhie, care, prin urmare trebuie schimbată. Pentru a o schimba   putem acţiona ca indivizi sau ca grup. Ca grup avem mai multe şanse. Şi   atunci ne dăm seama că tribalismul este cel puţin de dorit.Mai mult, o   atitudine „tribală” poate fi chiar necesară, dată fiind starea actuală a   lucrurilor, atâta timp cât este puţin probabil ca de comun acord toată   comunitatea ştiinţifică să renunţe la el. Altfel, dacă doar unele părţi   renunţă la tribalism, vor ajunge inevitabil în poziţia de a fi dominate. Iar   asta înseamnă naivitate!  Tribalismul nu   este necesar. Sau, dacă ar fi necesar, i se poate reduce sfera de influenţă   prin instituirea unor norme de conduită şi bună practică şi delimitări clare   din punct de vedere moral şi chiar juridic (juridic în ceea ce priveşte mai   ales aspecte economice). Adoptarea şi instituirea unor astfel de norme poate   reduce considerabil în timp orice tendinţă tribală (sau acestea pot chiar să   dispară) şi pot ajuta la închegarea unei comunităţi ştiinţifice solide şi   eficiente.Criteriul de   adevăr şi validitate în ştiinţă nu au nici o legătură cu relaţii de putere,   iar aceste criterii trebuie să fie singurele care să decidă standardul de   excelenţă, potenţialul de a-l respecta etc. şi în funcţie de aceasta să se   aloce resursele.Această poziţie   nu este idealistă sau naivă. Este evident că standardele de excelenţă pot fi   respectate în anumite comunităţi academice. Dovadă sunt rezultatele   cercetării. Primul pas în direcţia subminării necesităţii tribalismului e să   ne imaginăm o lume în care el nu există!
8 …opţiunea pentru tribalism În menţinerea   unui echilibru între extremele individualistă şi colectivistă în comunitatea   ştiinţifică, tribalismul este singura alternativă funcţională în acest   moment. Echilibrul între   individ şi comunitatea ştiinţifică în general se poate regla şi fără   intervenţia unui fenomen indezirabil cum e tribalismul, iar acest reglaj se   poate face prin stabilirea unor norme de conduită socială, norme de   argumentare logică, standarde de ştiinţificitate.

 

 

Înainte să ne avântăm în a confirma sau a respinge argumente din aceste categorii ar trebui să ţinem seama de un fenomen real: sunt foarte rare cazurile în care cineva din lumea academică să nu aibă animozităţi. Oricine cunoaşte sentimentul avut atunci când aude numele cuiva din alt „trib academic”, nume care vine însoţit de un bagaj de defecte, neajunsuri, impostură, imoralitate şi un întreg alai de caracteristici negative. „Pentru că, vedeţi voi, de fiecare dată noi suntem personaje pozitive, iar ei sunt cei care distrug calitatea învăţământului, a cercetării, în disciplina (sau disciplinele) în care activăm!”. Nu vreau să spun că nu există impostori, din contră, dar ar fi de preferat să ne gândim la criterii (cine le stabileşte, cine sau ce le fundamentează etc.) înainte de a stabili cine este astfel şi cine nu.

 

 

iovan dreheIovan Drehe. B.A. in Philosophy (West University of Timisoara, 2007), M.A. in Ancient and Medieval Philosophy (“Babes-Bolyai” University of Cluj-Napoca, 2008), PhD in Philosophy (“Babes-Bolyai” University of Cluj-Napoca, 2012. Research interests: Ancient Philosophy, History of Logic and Argumentation, Philosophical Historiography.

 

 

Scientific utopias: our mission

One could say that science began with a scientific utopia: under the name “Solomon’s House,” this utopia  featured prominently in one of seventeenth-century bestsellers, Francis Bacon’s New Atlantis. Half research –institute, half secret society, Francis Bacon’s ideal blueprint society for the production and administration of (scientific) knowledge haunted European culture ever since. Many attempted to replicate it, to continue it and to put it into practice: from the visionary millenarian philosophers of the English Civil War to the Royal Society for the Advancement of Learning, from the team of the French Encyclopedie to the various scientific societies of the Enlightenment. How about Princeton Institute for Advanced Studies? How about some of the Soviet “cities” of science? Are they distorted contemporaries echoes of the same scientific utopia?uraniborg

Why was Bacon’s scientific utopia so appealing? First, it offered a general, imaginative and extremely persuasive model of intellectual collaboration. Second, it depicted an international, well-organized, meritocratic and progressive society, imaginatively combining moral and cognitive qualities with well-established traditions and nice stories. Retrospectively, one can say that Solomon’s House encapsulate some of the major ideals of modern science.

Reading Bacon in this utopian key, however, misses and important point: his blueprint society is a small, well organized research team. No more than 36 characters are populating his “Solomon’s House” – which, by the modern standards or scientific research is a very small group. A small group responsible for the production, administration and communication of scientific knowledge, in a state supported institution, international and well connected with the rest of the world. Does that sound familiar?

What are our scientific utopias of today?

The purpose of this blog is to launch a wide, cross-disciplinary discussion about collaboration in science and humanities. About ideal and normative forms of collaboration (hence our title) but also about collaboration as it is, in the various teams you have encountered (or worked with).